Povestea Oanei

Spusă chiar de ea:

În decembrie 2008 neonatologul fetiţei mele mi-a zis ca am o uşoară exoftalmie la ochiul drept. Am ajuns la oftalmolog in aprilie 2009. Nu durea, nu existau modificări de vedere şi nici eu nu îmi dadeam prea bine seama de existenţa ei.

În 2010 exoftalmia s-a accentuat şi după ce am nascut al doilea copil, în ziua în care trebuia sa plecăm din maternitate, vederea la ochiul drept a scăzut brusc. A urmat o perioadă de vizite la medici: oftalmolog, neurolog, endocrinolog şi o gramadă de analize care toate erau bune (chiar şi un RMN). Medicii îmi spuneau ca sunt bine şi îmi mai dadeau o trimitere către un medic de o altă specializare.

A urmat un al doilea RMN în februarie în urma căruia a fost pus diagnosticul de masă tumorală cu punct de plecare glanda lacrimală.

Aş fi vrut sa amân intervenţia chirurgicală pentru ca aveam un copil de nici 4 luni  pe care îl alăptam şi care avea nevoie de mine. Toţi medicii care îmi vedeau documentele medicale îmi spuneau ca tumorile de glandă lacrimală sunt foarte rare. În speranţa că intervenţia făcută de un oftalmolog era mai puţin invazivă am ajuns la spitalul de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti  unde am fost operată pe 15 martie. După operaţie vederea s-a îmbunătăţit mult.

Examenul histopatologic avea doar trei cuvinte: carcinom adenoid chistic. Aflu că este o tumoră malignă rară cu o localizare foarte rară (glanda lacrimală) şi cea mai bună soluţie este eliminarea chirurgicală. Cu rezultatul în mână ajung la medicul care m-a operat şi care îmi spune că a fost o biopsie, că nu mai poate fi operat şi m-a îndrumat către Institutul Oncologic Fundeni şi „Doamne ajută!”. Sunt momente cand te pierzi, când tot ce ştiai până în acel moment se schimbă. Trăiam un astfel de moment şi tot ce aveam în cap era ca am 34 de ani şi doi copii mici pe care vreau să îi cresc.

La Fundeni mi s-a spus că radioterapia este singura mea şansă că nu sunt medicamente si nici chimioterapia nu dă rezultate. Ochiul este un organ foarte sensibil la radioterapie şi nervul optic la fel. Preţul pentru această radioterapie în România este vederea la ochiul drept. Dacă nu fac radioterapie aştept sfârşitul. Ce aleg? Dacă a fost o greşală?

La Constanţa apuc sa stau de vorbă cu medicul şi aflu că soluţii sunt dar nu în România.

Mai fac un RMN care a relevat o tumoră care încă era acolo, doar puţin din ea fusese scos. Un neurochirurg îmi propune scoaterea tumorii şi apoi o radioterapie ţintită, un altul îmi propune scoaterea întregului conţinut orbitar şi radioterapie pentru maximizarea şanselor. Din nou: ce aleg?  Mă gandesc la copiii mei pe care vreau să îi văd mari, în acelaşi timp îmi este greu să renunţ la un organ de simţ funcţional.

Aleg prima variantă după multe gânduri şi pe 29 aprilie la spitalul Bagdasar Arseni mă operez a doua oară, de data asta operaţia este efectuată de o echipă de neurochirurgi.

La ambele intervenţii chirurgicale medicii s-au straduit să îmi respecte dorinţa de a alăpta şi mi-au prescris tratamente compatibile cu alăptatul sau cu întreruperi minime.

Veştile rele crezusem că se terminaseră doar la aflarea veştii că am cancer, dar mă înşelam. A urmat al doilea rezultat histopatologic care descrie o tumoră foarte malignă cu o agresivitate mare, care deja infiltrează tesutul din jur şi care are invazie perineurală, adică se împrăştie de-a lungul spaţiului care înconjoară fibrele unui nerv.

Suportul familiei şi al prietenilor este foarte important pentru că oricât de optimistă aş vrea să fiu sau oricâtă gandire pozitivă m-aş strădui să am, sunt momente în care îmi este foarte greu.

Expertiza medicilor pe acest tip de cancer la noi este foarte mică sau se limitează doar la literatura de specialitate.

Radioterapia în străinătate îmi dă şansa continuării vieţii cu efecte secundare minime asupra ochiului şi implicit a calităţii vieţii de după acest tratament.

Nu m-am gandit nicio secundă că este nedrept ce mi se întâmplă sau de ce mi se întâmplă mie.

Acum vreau să lupt pentru că sunt conştientă de câtă dorintă de viaţă este în mine, pentru că vreau să îmi cresc copiii şi încă am multe dorinţe de îndeplinit. Am mai aflat că oamenii, dacă ai nevoie de ajutor ţi-l dau şi mulţumesc pentru tot ceea ce primesc în fiecare secundă a vieţii mele.

 

 

10,120 Responses to Povestea Oanei


    Fatal error: Allowed memory size of 94371840 bytes exhausted (tried to allocate 262491 bytes) in /home/webmyc/helpoana.ro/wp-includes/comment-template.php on line 1712